“A child who does not play is not a child, but the man who does not play has lost forever the child who lived in him.” – Pablo Neruda

Inca de cand eram mic eram intrebat, probabil precum multi altii, “Ce vrei sa faci cand vei fi mare?”. Nu conteaza atat de mult raspunsul la intrebarea asta, ci mai degraba efectul mental asupra mea. Ma aducea mai tare intr-un punct in care voiam sa devin mai repede “mare”, in care sa ma folosesc – nu sa ma joc – de bani, sa las jocul si joaca, sa ma asigur ca am pielea neteda pe la ochi, pe la gura multumita seriozitatii. Cumva am reusit sa tin un echilibru, totusi, intre a-mi face ceva riduri de la zambit si ras, respectiv mentinerea seriozitatii in momentele necesare (thank God!).

“Marius citeste carti mult prea tari pentru el.” este o vorba primita de taica-miu de la un profesor pe cand eu citeam “Rosu si negru” a lui Stendhal, “Candide” a lui Voltaire sau “Cel mai iubit dintre pamanteni” a lui Preda pe la inceputul liceului.

“Cum sa te joci citind carti d-alea?!” posibil sa te-ntrebi. Parte din tot actul asta al jocului apare pentru mine, in special, in invatare. Stii ca ma prezentam drept “generalist” intr-un articol anterior. Ei, tii minte ultima data cand te-ai uitat la un film de actiune sau cu supereroi (Marvel?), iar la finalul filmului iti alegeai unul dintre personaje si-ti imaginai cum ar fi sa traiesti viata aceea sau sau chiar preluai din comportamentele sale? Fix asa era si cu cartile astea. Jucam un rol cat eram adancit in poveste. Da, majoritatea sunt scrise in alta perioada, dar anumite aspecte inca sunt valabile in secolul 21.

Expresia ‘a juca un rol’ indica foarte clar elementul ludic. Citind o diversitate de carti – nu-ti imagina ca nu ma atingeam de carti considerate mai usurele, de genul Harry Potter (ce-mi mai doream un stilou magic sa scrie in locul meu…), The Alchemist, P.S. I Love – jucam tot felul de roluri imersandu-ma in povestile ilustrate acolo si puteam sa ma transpun in povesti care, cel mai probabil, nu le voi trai niciodata, dar din care pot invata comportamente, posibile decizii de luat prin analogii s.a.m.d.

Unde vreau, de fapt, sa ma duc cu introducerea asta lunga?

Recent s-a sarbatorit ziua copilului si am vazut foarte multe story-uri pe Instagram, urari personale de “La multi ani copilului” si tot felul de lucruri de genul. Eu de de foarte multa vreme mi-am setat drept tel in viata sa nu imi pierd jovialitatea, ludicul, sa nu ma iau prea in serios, dar multi oameni din jurul meu – poate e doar una dintre bulele in care traiesc? – observ ca isi sarbatoresc jovialitatea, copilul interior o singura data pe an. De ce, totusi?! De ce nu putem sa ne simtim copii, in viata adulta, o buna parte din timp? Observ foarte multi oameni cu pielea neteda pe la ochi, prin zona gurii, ceea ce ma duce direct cu gandul – si e o judecata, stiu – la faptul ca nu zambesc foarte mult.

Rasul, zambetul, opritul la o floare, un caine, o pisica pe strada si sa privesti cu o mirare copilareasca este o forma de terapie gratuita de care ne-am bucura absolut toti oricand. Da, avem facturi de platit. Da, avem cel putin un job care sa plateasca facturile acelea. Dar care mai este frumusetea vietii daca nu ne bucuram de ea?

Eu mai am o vorba preluata demult

“Muncesc ca sa traiesc, nu traiesc ca sa muncesc.” – Anonim ,poster motivational

Eliberarea si, inainte de toate, datului voie a copilului nostru interior doar sa existe aduce o relaxare, un joie de vivre pe care putine alte lucruri il pot aduce.

In timp ce scriu sunt la o cafenea pe terasa si cumva a aterizat la o masa vecina o cioara. M-am oprit sa-i zambesc si am avut un moment extroardinar de contact vizual in care eu ma uitam cu intensitate la ea si ea devenise curioasa de mine. Instinctul imi spunea sa ma ridic sa incerc s-o mangai, dar nu mi-a iesit asta in trecut. Poate daca era pisica… Totusi, a fost un moment tandru intre noi doi in care nu m-am putut abtine sa nu zambesc tamp.

Imi mai aduc aminte de clipele de la casele de marcat in care vine cate un adult cu copil, iar copilul intra intr-o interactiune atat de faina cu casierul, incat ma umple si pe mine de veselie. Cum ar fi sa avem o atitudine similara copilului cu un casier, cu un om aleator de pe strada si sa aducem altora si/sau poate celui cu care interactionam nitica serotonina? Doar pentru ca poti! Sacrebleu!

Exista atatea forme de joaca pe lumea asta! Si, atentie! Nu toate sunt pentru oricine. Trebuie sa ne ascultam instinctul, chemarea. La mine functioneaza foarte bine scrisul in jurnal (pe langa faptul ca este terapeutic), dansul, pictatul, jucatul cu un pachet de carti, cu poi, plimbatul prin oras cu o atitudine de turist (si e atat de misto in Bucuresti!), o interactiune mai aparte cu discutii mai profunde cu un/o prieten(a), inotul, alergatul, mersul pe munte, iar lista poate continua mult.

Tot ce trebuie este sa-ti dai voie (☞ ͡° ͜ʖ ͡°)☞ copilului interior ಠ‿↼ sa stea la suprafata mai mult timp.

Tu cum te joci?

Ce ti-ai dorit intotdeauna sa experimentezi si ai simtit reticenta in a face?